Psiholog Fulop Cristina
A fost odată ca niciodată, o iubire ca în povești între o femeie și un bărbat, tineri și frumoși, care s-au îndrăgostit unul de celălalt, și, pentru că erau fericiți și bucuroși pentru întâlnirea lor, au celebrat cu o nuntă ca-n povești. După ceva timp în care s-au iubit, au dat naștere unui copil minunat care le-a înfrumusețat și bucurat și mai mult viața...
După o vreme, însă, cei doi nu s-au mai simțit îndrăgostiți, și nici bucuroși, și încet, încet, s-au îndepărtat unul de altul, viața lor a devinit mai puțin senină, mai puțin veselă, au constatat că prăpastia dintre ei este tot mai adâncă, certurile tot mai dese și împăcările tot mai rare... și, după o vreme, sătui de conflicte și tensiuni, sub ochii nedumeriți și triști ai copilului, au decis să se despartă...
Vi se pare cunoscută povestea? Probabil că, dacă nu ați trăit-o voi, măcar ați văzut-o undeva, la un coleg sau la un frate sau poate la prietenul cel mai bun. Oriunde s-ar fi întâmplat, sper ca partea tristă a poveștii să se fi încheiat odată cu momentul divorțului și să nu fi avut ocazia să asistați mai departe la ceva similar cu cele ce vă voi povesti în continuare.
Din păcate, prea des, povești frumoase de iubire se transformă după divorț în lupte înverșunate și dure între părinții, foști soți (a se citi: iubiți), care pare că nu-și mai amintesc nimic din tot ce i-a unit cândva, că dovada iubirii este vie, întruchipată în copilul sau copiii pe care care i-au adus pe lume. Credința mea este că aceste lupte sunt despre putere și dominare, sau mai trist, despre răzbunare și neputință și nu au nicio legătură cu copilul în numele căruia sunt ipocrit declarate și menținute. Este important să înțelegem că pentru un copil despărțirea părinților este o experiență dureroasă, sau mai grav, experiența ultimei perioade anterioare divorțului părinților este dificilă iar despărțirea acestora vine ca o “încununare”a suferințelor trecute, sau ca o eliberare chinuitoare de tensiuni și certuri. Ca atare, toată energia, atenția și grija acestora ar fi indicat să se îndrepte către echilibrarea stării psiho-emoționale a copilului și nu către lupte consumatoare, epuizante și inutile dintre doi adulți, care vor produce și mai multe răni copilului.
Încă o dată, sper că nu ați avut ocazia să aflați despre povești adevărate despre părinți care își sabotează și/sau hărțuiesc fostul soț, împiedicându-l să petreacă timp cu copilul sau sabotându-i propunerile care au scopul de a genera dezvoltare sau cunoaștere pentru copil (doar pentru că pot face asta!) sau care denigrează imaginea și faptele celuilalt părinte în fața copilului, uitând că ex-ul sau ex-a este celălalt părinte al propriului copilul, uitând că un copil este bine dacă părinții lui sunt bine... Pentru a internaliza cât mai sănătos experiența divorțului și a se adapta cât mai bine despărțirii părinților, un copil are nevoie să știe și să vadă că părinții lui acționează ca o echipă în legătură cu orice situație care îl privește, că se consultă și decid împreună pentru a face alegeri cât mai bune pentru el. Doar așa copilul se va simți securizat și iubit necondiționat și va înțelege că este foarte important pentru părinții lui, și va putea evolua echilibrat, creditându-i pe aceștia și în același timp fiind încrezător în sine. Altfel, este foarte posibil ca rănile provocate, tocmai de aceia care ar trebui să-l protejeze și să-l susțină (părinții), să se vindece cu dificultate sau mai rău, să lase urme adânci pentru toată viața.
Dacă, cumva, comportamentele voastre seamănă cu cele povestite aici, vă rog, mai gândiți-vă o dată ce resorturi interioare vă motivează spre astfel de acțiuni și reflectați dacă prețul plătit de propriul copil, merită! Vă rog să conștientizați că fiul sau fiica voastră nu va rămâne veșnic copil și că, pe măsură ce va avea capacitatea de a înțelege realități din ce în ce mai complexe, vă va devoala relele intenții față de celălalt părinte și va mai suferi o dată și încă o dată... Ce spuneți? Ce fel de iubire permite să se întâmple asta?...
