Silvia Ciobanu Dr.
Atacul de panică reprezintă o stare de frică sau de anxietate intensă, apărută brusc, în situaţii în care viaţa nu este ameninţată, determinând accelerarea ritmului cardiac, respiraţii rapide şi scurte, sentimentul de pierdere a controlului, frică inexplicabilă de moarte, de boală gravă sau de nebunie.
Atacurile de panică încep de obicei din senin, ating punctul maxim după aproximativ 10 minute şi au durată variabilă, de la câteva zeci de minute până la câteva ore.
Conform DSM-IV-TR, atacul de panică este definit ca o perioadă distinctă de frică intensă sau de disconfort, în care 4 sau mai multe dintre următoarele simptome apar brusc şi ating culmea în decurs de 10 minute:
- 1. palpitaţii, bătăi puternice ale inimii sau puls accelerat;
- 2. transpiraţii;
- 3. tremurături sau tremur al întregului corp;
- 4. senzaţie de lipsă de aer sau de sufocare;
- 5. senzaţie de înăbuşire;
- 6. durere sau disconfort toracic;
- 7. greaţă sau disconfort abdominal;
- 8. senzaţie de ameţeală, de instabilitate sau de leşin;
- 9. derealizare sau depersonalizare;
- 10. teamă de pierderea controlului sau de înnebunire;
- 11. teama de moarte;
- 12. parestezii (senzaţii de amorţeală sau înţepături);
- 13. valuri de frig sau căldură.
Modalităţi de manifestare
Atacurile de panică încep, de obicei, dintr-o dată şi fără avertisment. Acestea pot apărea oricând, atât în timpul stării de veghe cât şi în timpul somnului. Atacurile de panică pot avea loc:
- neaşteptat, adică fără avertisment şi fără motiv aparent, nefiind asociate imediat cu un declanşator situaţional;
- situaţional, adică într-un set anume de circumstanţe. Declanşatorii situaţionali pot include stimuli care sunt fie externi (de ex. un obiect sau o situaţie fobică), fie interni (de ex. o excitaţie fiziologică);
- predispuse situaţional, adică în situaţii în care persoana manifestă atacuri de panică şi altele în care nu se întâmplă acest lucru.
Frecvenţa şi severitatea atacurilor de panică variază în funcţie de individ, de context, de situaţie.
Atacurile de panică aduc cu ele somatizări puternice, care-l fac pe pacient să-şi orienteze atenţia mai degrabă asupra reacţiilor corporale şi fiziologice şi prea puţin asupra semnificaţiilor psihologice ale acestora.
Întrucât simptomele care însoţesc atacurile de panică sunt fizice, majoritatea persoanelor care le manifestă trec de la un cabinet medical la altul, unde încearcă să descopere o boală organică. Unii se tem că atacurile de panică indică prezenţa unei maladii nediagnosticate care le periclitează viaţa. În ciuda testărilor medicale repetate şi a reasigurărilor, ei rămân temători şi sceptici. Alţii se tem că atacurile de panică sunt un indiciu că vor înnebuni.
Atacul de panică poate altera grav viaţa familială, socială şi profesională a bolnavului. Sunt persoane care, din cauza atacurilor de panică, ajung să evite situaţiile pe care le asociază cu apariţia acestora şi chiar să-şi modifice semnificativ comportamentul. Din cauza anxietăţii crescute, pot renunţa la serviciu, la ieşitul din casă, la frecventarea locurilor publice, la socializare. Evitarea persoanelor sau situaţiilor care trezesc nesiguranţă, teamă sau anxietate le afectează negativ calitatea vieţii. Toate acestea pot conduce la izolare, la creşterea riscului de depresie, abuz de substanţe sau chiar suicid.
Ce declanşează un atac de panică
O serie de studii psihodinamice arată că declanşarea atacurilor de panică este asociată în primul rând cu apariţia şi manifestarea factorilor stresori din viaţa persoanei respective. Stresul trăit la un nivel intens în diferite situaţii din viaţă poate să inducă instalarea simptomelor şi manifestărilor atacurilor de panică.
Aceste persoane suportă cu mare dificultate evenimentele stresante cu care se confruntă (cum ar fi pierderea unor persoane apropiate, o critică, un examen important etc.). De asemenea, greu de gestionat sunt trăirile intense de furie şi agresivitate pe care persoanele cu atacuri de panică nu şi le pot exprima.
O persoană cu atacuri de panică trebuie să ştie că nu va muri, nu va înnebuni, nu i se va întâmpla absolut nimic grav. Este foarte important să conştientizeze că atacul de panică este pornit din interior, că este o stare accentuată de frică, ale cărei neînţelesuri, odată dezvăluite, pot fi stăpânite. Cu cât frica este mai mare, cu atât simptomul va deveni mai puternic. Cu cât simptomul este mai puternic, cu atât frica se accentuează. Adică, persoana în cauză are simptome fizice care creează starea de panică, stare care, la rândul ei, accentuează simptomele fizice, astfel încât se intră într-un cerc vicios. Tendinţa de a exagera în astfel de momente ne face să nu percepem în mod real timpul şi dimensiunea tulburării.
Tratamentul atacurilor de panică
Persoanele care au un atac de panică nu trebuie să-l ignore, ci trebuie să apeleze cu încredere la specialist, adică la medicul psihiatru, pentru un tratament medicamentos dacă este cazul şi/sau la psihoterapeut pentru o intervenţie psihoterapeutică.
În cadrul unei intervenţii psihoterapeutice, specialistul poate ajuta pacientul să conştientizeze apariţia unor pericole imaginare, care au originea de multe ori în traume anterioare şi care nu pot fi diferenţiate de ameninţări reale. Pacienţii au nevoie să-şi conştientizeze anxietatea faţă de exprimarea furiei şi nevoia de a se apăra permanent de aceasta din urmă. Este important ca pacientul să reuşească să înţeleagă şi să facă legături între evenimentele critice şi stresante din viaţa reală, de zi cu zi, şi anxietatea puternic trăită la perceperea unei situaţii ca fiind ameninţătoare.
Atacul de panică şi familia
Atacul de panică nu este un stigmat, dar nici o condiţie inofensivă. Bolnavul nu trebuie să tergiverseze apelarea la ajutorul unui specialist. Aparţinătorul trebuie să încurajeze pacientul să consulte un specialist, ajutându-l să-şi depăşească temerile şi reticenţele.
Când o persoană are un atac de panică, întreaga familie suferă. Ceilalţi membri se simt frustraţi, obosiţi, pentru că preiau unele responsabilităţi, sau izolaţi din punct de vedere social, pentru că persoana bolnavă restricţionează activităţile familiei.
Membrii familiei nu trebuie să accentueze comportamentul persoanei cu atac de panică prin preluarea activităţilor desfăşurate până atunci de aceasta, întrucât acest fapt va conduce la intensificarea gradului de dependenţă a persoanei în cauză de cei apropiaţi, la o izolare a bolnavului în simptomatologia lui şi chiar la întărirea simptomelor.
