Prof. Univ. Dr. Ion Bruckner
Se spune că „un clinician bun îngrijește boala, iar unul foarte bun bolnavul.”
Un medic foarte bun trebuie să acorde un timp suficient educației terapeutice a pacientului și asta cuprinde și explicații, date conform nivelului de înțelegere a pacientului și într-o limbă inteligibilă, nu în jargon medical, privind boala, riscurile și tratamentul, inclusiv nevoia unui tratament de o viață. Din păcate aceasta cere timp și timpul consumat pe educație este foarte limitat într-o consultație de 15 – 20 de minute.
A fi un clinician foarte bun presupune câteva elemente
În primul rând să asculți și să examinezi pacientul și din păcate astăzi foarte mulți medici se mulțumesc numai (în cel mai bun caz) cu o discuție superficială și un examen clinic și mai superficial și se mulțumesc să ceară cât mai multe investigații și să trateze pacientul după rezultatele lor. Din păcate analizele servesc la a pune un diagnostic și a rafina un tratament după ce medicul are o privire de ansamblu asupra pacientului dată de anamneza și examenul clinic. Analizele sunt niște cifre sau imagini, ori noi nu tratăm cifre, ci oameni.
În al doilea rând, a fi un clinician foarte bun presupune a avea ceea ce se numește „vedere laterală”, adică a avea cunoștințe din diverse domenii. Pacientul vine la medic spunând că are o boală de inimă fiindcă resimte o durere toracică, dar aceasta poate fi datorată fie unei boli pulmonare, fie unei boli digestive, fie unei afecțiuni osteomusculare. Un clinician foarte bun trebuie să le cunoască.
În al treilea rând, un clinician foarte bun trebuie să fie la curent cu achizițiile recente și pentru asta trebuie să se informeze permanent. La polul opus, există medici specializați într-o boală, într-o manevră terapeutică sau într-un aparat. Aceștia sunt foarte performanți în domeniul lor, sunt absolut necesari, dar nu sunt clinicieni. Indiferent de specialitate, clinicienii trebuie să aibă calitățile menționate, deci să fie și buni interniști.
Deseori boala ne obligă să punem diagnostice cu un prognostic mai sever sau care necesită intervenții chirurgicale sau de altă natură care au riscuri reale sau imaginare. Este normal ca pacienții (sau familia) aflați în această situație să solicite o a doua opine de confirmare. Această solicitare a unei a doua opinii este legitimă, justificată și uneori utilă. Desigur intervine din păcate și o neîncredere în medici și aceasta este determinată și de o politică de învinovățire a medicilor pentru ceea ce se întâmplă în sistemul medical sau chiar în societate, elemente pe care medicii nu le pot influența și pentru care nu au nici o vină. Dacă se întâmplă o nenorocire, de exemplu un incendiu cu victime, primii acuzați sunt medicii că nu au ajuns la timp (și dacă se poate și cu tot ce ar fi teoretic necesar) și nu cei care au provocat nenorocirea sau au contribuit la agravarea ei. Nu spun că lumea medicala este angelică, dar nici nu este diabolică și responsabilă de tot ce se întâmplă rău.
