Istoricul tehnicilor de blefaroplastie este consistent, iar paradigmele legate de acest subiect s-au succedat de-a lungul decadelor, făcând din acest topic o perpetuă provocare pentru chirurgul plastic. În ultimii ani, eforturile chirurgicale s-au concentrat către resuspendarea structurilor orbitale, controlul cantusului lateral și limitarea rezecțiilor nejudicioase de piele, orbicular și grăsime periorbitală.
În blefaroplastia superioară, considerațiile clasice sunt încă valabile, exceptând unele tendințe mai raționale în planificarea și execuția actului chirurgical. Incizia se practică cel mai adesea în cuta pretarsală la 9-12 mm deasupra marginii ciliare. Excesul de piele se apreciază fie preoperator, cu ajutorul pensei Adson, fie intraoperator, prin reașezarea excesului și excizia proiectată pe incizia inferioară. Indiferent de tehnicile folosite trebuie ținut cont de faptul că distanța minimă între sprânceană și pliul tarsal trebuie să fie de 12 mm, orice exces excizional ducând la rezultate estetice inacceptabile – aspect de ochi înfundat, chiar și lagoftalmos. Excizia orbicularului la pleoapa superioară este necesară pentru a obține un pliu supratarsal natural, iar excizia grăsimii trebuie să fie practicată în plan anteroseptal, fără retracție sau presiune pe glob, evitând rezecția exagerată și afectarea mecanismului levator. Unele tehnici sugerează proceduri de ancorare tarsală pentru definirea și mai marcată a pliului supratarsal. Fixarea supratarsală nu a dovedit însă rezultate estetice superioare metodelor clasice.
Blefaroplastia inferioară cunoaște clasic metode de rezecție a excesului de piele șiăsau rezecții musculo-tarsale și excizii ale excesului de grăsime. Tendințele actuale sugerează păstrarea orbicularului pretarsal. Rezecția poate fi efectuată în bloc sau când excesul de piele este considerabil; excizia cutaneo-musculară poate fi făcută în planuri separate.
În blefaroplastia transconjunctivală, abordul retroseptal are avantajul că păstrează integritateaseptului, prevenind retracția pleoapei inferioare. Tot în această tehnică, unii autori au folosit metode adjuvante de skin tightening, ca peeling cu acid tricloracetic sau cu laser CO2. În ceea ce privește abordul grăsimii din pleoapa superioară, principiile chirurgicale încep să evolueze de la rezecție la repoziționare și suturi ale fasciei capsulopalpebrale în cazuri selectate. Preexistența laxității marginii tarsale combinată cu rezecția viguroasă de piele duce frecvent la expunere sclerală și chiar ectropion. Metodele de suspensie și întindere folosesc elemente dermice sau musculare, lambouri musculotarsale care sunt ancorate la țesuturile moi sau periostul latero-orbital, precum și metode de cantopexie și cantoplastie laterală. Una dintre cele mai simple și eficiente tehnici este cea a lui Jelks – lateral retinacular suspension cantoplasty. Aceste tehnici pot fi folosite și postblefaroplastie în cazurile ușoare și medii de expunere sclerală.
