Dr. Marcel Oancea, Chirurgie pediatrica
Chirurgia pediatrică are un statut particular în medicina românească.
Există 3 modele de unități de chirurgie pediatrică. Sunt clinicile de chirurgie pediatrică din spitale de copii și care sunt cele mai avantajate pentru că lucrează în mediul spitalicesc integral pentru copii. Apoi există clinici de chirurgie pediatrică din spitale de adulți și care nu beneficiază de același suport de la compartimentele auxiliare, mă refer la ATI, radiologie, laboratoare de analize medicale, anatomie patologică etc, servicii care deservesc preponderent secțiile clinice pentru adulți. Al treilea model este reprezentat de secțiile de chirurgie pediatrică din spitale județene, care sunt cele mai dezavantajate și au o dezvoltare asimetrică, în dezavantajul chirurgiei pediatrice.
Nu am înțeles niciodată de ce pediatria și chirurgia de copii nu sunt favorizate de legislație, pentru că acestea, rezolvând bolile grave pe care le au copiii, pot să furnizeze societății viitori adulți recuperați complet și nu indivizi care poartă după ei toată viața un handicap și un necesar de prestații medicale.
Prima problemă cu care chirurgia pediatrică se confruntă este lipsa suportului tehnic, chiar și dacă mă refer la unitățiile de pediatrie, cele care stau cel mai bine. Nu există în România niciun spital de copii dotat cu laborator de scintigrafie. CT există dar medici de imagistică pentru copii sunt puțini. Un alt neajuns în practica chirurgiei pediatrice este că instrumentarul nu este întotdeauna adecvat pentru copii și ce e mai rău e că industria în general nu produce astfel de instrumentar. De aceea, avem malformații care nu pot fi tratate iar oncologia copilului de asemenea nu are suportul tehnic de care ar avea nevoie.
Apoi, la copil în deosebi este mai greu să faci un RM sau o scintigrafie, pentru că sunt puține spitale unde se fac astfel de examinări, chiar și în București. În plus față de adult, în timpul unei astfel de examinări, pentru a suporta rigorile acesteia, copilul trebuie sedat de către un anestezist, care trebuie să-și asume niște riscuri medicale. Nu există în România un spital în care să se facă aceste investigații dedicat pentru copii. Nu există institute în care să se facă radioterapie pentru copii, cu excepția Institutului Fundeni și a Institutului Oncologic de la Cluj.
Direcția diferită a pediatrului în raport cu chirurgul de copii.
Există o anume diferență a înțelegerii copilului. Foarte rar chirurgul și internistul pediatru ajung să gândească la fel despre o situație medicală. Este nevoie de o mai bună apropiere între specialiști de certă valoare și în pediatrie și în chirurgie, pentru ca un bolnav care presupune îngrijire medicală complexă, cu implicarea într-un anumit moment a unei intervenții chirurgicale, să fie văzut din această perspectivă. Apar viziuni oarecum ”personale” asupra bolnavului. Trebuie să existe o armonie de interpretare a cazurilor medicale și pentru pediatri și în interiorul chirurgiei pediatrice.
Pediatria ca furnizor de servicii medicale va fi într-o mare suferință în România încă mult timp. Se apropie de pensionare generațiile care au făcut facultatea de pediatrie, care a dat medici cu o mai bună educație pediatrică și vin absolvenții de medicină generală care fac foarte puțină pediatrie în facultate. Este valabil și în Europa. Medicul are nevoie de mai multă pediatrie în perioada de formare din universitate. Soluția astăzi ar fi reîntoarcerea universităților la clinică și mai ales la clinica pediatrică.
Patologia copilului nu reproduce la scară mai mică patologia adultului.
Chiar dacă aparent este aceeași boală, același organ, strategia și soluțiile terapeutice sunt de cele mai multe ori total diferite. Am văzut din păcate abordări ale unor foarte buni doctori de adulți care nu se potrivesc atunci când pacientul este un copil. La un copil abordarea trebuie privită în perspectivă. Chirurgia copilului nu are radicalitatea chirurgiei de la adult. În cazul unui copil, finalitatea trebuie să fie o combinație între intervenția operatorie și așteptările din dezvoltarea copilului.
Pe de o parte, noi, chirurgii de copii suntem avantajați față de ceilalți chirurgi pentru că biologia unui copil sprijină chirurgia de foarte multe ori. Desigur, există un grad de dificultate suplimentar pentru că ei, copiii au structuri foarte delicate cu care trebuie să lucrăm cu mai multă atenție. Marele avantaj însă este că un copil nu vine cu multiple afectări, cu tare pe care noi adulții le dobândim în decursul vieții. Un copil tratat la timp sprijină vindecarea și recuperarea prin biologia lui, prin natura lui, vorbesc la modul general pentru că sunt și situații care nu pot fi depășite medical.
Dacă ne uităm pe etaj, sunt copii de 2-4 ani cu insuficiență renală, mulți având afecțiuni ale coloanei vertebrale și ale vezicii urinare și poate nici nu sunt candidați la transplant. Pentru că, având o proastă coordonare de la măduva spinării și o vezică urinară bolnavă, un rinichi transplantat și conectat tot cu o vezică bolnavă poate să conducă la insucces. Ne întoarcem la ideea că pacienții copii trebuie văzuți din timp și găsite niște soluții prin care ei să fie cât mai bine recuperați în perspectivă. Nu există întotdeauna un tratament unic și definitiv ci unul gradual.
