Redactia Saptamana Medicala
Reziliența psihologică poate fi definită, în sens larg ca fiind capacitatea individului de a rezista dificultăților, de a se adapta la schimbările cauzate de evenimente stresante într-un mod flexibil și capacitatea de recuperare după experiențele emoționale negative. Capacitatea de reziliență a persoanelor se cuantifică prin mecanisme de coping sau mecanisme de adaptare.
Mecanismul de coping este un set de abilități care se concentrează pe procesul de adaptare, iar reziliența este rezultatul cu succes al angajării acestor abilități. Nu toate abilitățile de coping sunt pozitive și nici nu au întotdeauna un rezultat bun, acestea având uneori un caracter negativ.
Copingul este un termen folosit în mod distinct pentru mobilizarea conștientă și voluntară a actelor, diferit de „mecanismele de apărare” care sunt răspunsuri adaptative subconștiente sau inconștiente, ambele având ca scop reducerea sau tolerarea stresului.
Când indivizii sunt supuși unui factor de stres, diferitele moduri de a face față acestuia sunt denumite „stiluri de coping”, care sunt un set de trăsături relativ stabile ce determină comportamentul individului ca răspuns la stres. Acestea sunt consecvente în timp și între situații. În general, coping-ul este împărțit în coping reactiv (o reacție care urmează stresorului) și coping proactiv (care vizează neutralizarea viitorilor factori de stres). Indivizii proactivi excelează în medii stabile, deoarece sunt mai rutinați, mai rigizi și sunt mai puțin reactivi la factorii de stres, în timp ce indivizii reactivi au performanțe mai bune într-un mediu mai variabil.
Mecanismele de coping de a răspunde la stres pot fi sub controlul individual, al celui care se confruntă cu situația stresantă, acestea fiind împărțită în trei mari categorii: solicitarea în mod voluntar a ajutorului din partea celorlalți colegi (de exemplu, prin căutarea de sprijin într-o situație dificilă), strategii voluntare (de exemplu, prin colectarea de informații, anticiparea pericolului și repetarea răspunsurilor la pericol) și/sau apărări involuntare care implică mecanisme homeostatice inconștiente care reduc efectele dezorganizante ale stresului brusc.
Din categoria apărărilor inconștiente fac parte următoarele tipuri enumerate și explicate în continuare. Apărările psihotice sunt cele care permit individului să reconstruiască experiențe externe și să elimine necesitatea de a face față realității. Apărările imature diminuează stresul și anxietatea produse de o amenințare percepută sau de o realitate incomodă. Apărările nevrotice permit unei persoane să evite sentimentele de vinovăție și anxietate, în special în legătură cu decesul unui pacient sau eșecul terapeutic. Acest lucru poate facilita avantajele pe termen scurt în a face față stresului, dar implementarea pe termen mai lung poate duce la probleme atât în relațiile profesionale, cât și în cele personale. Apărările mature sunt procese mai conștiente care sporesc plăcerea și sentimentele de control. Aceste apărări sunt propuse ca fiind dinamice și reversibile. Ele nu sunt neapărat negative pentru un individ și pot fi adaptive sau creative, dar pot fi și dăunătoare și patologice.
Consecințe psihologice
Vătămarea morală, un termen care își are originea în armată, poate fi definit ca suferința psihologică care rezultă din acțiuni sau lipsa acestora, care încalcă codul moral sau etic al cuiva. Spre deosebire de condițiile formale de sănătate mintală, cum ar fi depresia sau tulburare de stres, vătămarea morală nu este o boală mintală. Dar cei care dezvoltă leziuni morale sunt susceptibile să experimenteze gânduri negative despre ei înșiși sau despre ceilalți, precum și sentimente intense de rușine, vinovăție sau dezgust. Aceste simptome pot contribui la dezvoltarea unor tulburări psihice, incluzând depresia, tulburarea de stres post-traumatică și chiar ideea suicidară.
Evitarea este un simptom esențial al traumei, așa că șefii de echipă ar trebui să contacteze personalul care este „prea ocupat” sau „în mod repetat” nu este disponibil pentru a participa la aceste discuții. Majoritatea oamenilor consideră că sprijinul venit imediat din partea colegilor lor și a managerului le protejează sănătatea mintală. Membrii personalului care evită întrunirile în mod repetat sau devin excesiv de descurajați de contextul actual pot necesita discuții sensibile și sprijin de la o persoană cu experiență adecvată, cum ar fi un psiholog. Dacă suferința lor este severă sau persistentă, acestea ar trebui să fie susținute în mod activ sau, pentru cazuri mai grave, să fie trimise pentru asistență medicală profesională. Abordările de descriere psihologică într-o singură sesiune nu ar trebui utilizate, deoarece pot provoca daune suplimentare.
Contaminarea psihologică se referă la contaminarea minții umane cu informații false, nerelevante care au un impact asupra emoțiilor, cognițiilor și a comportamentului. Impactul poate fi unul direct, în forma manipulării psihologice, atunci când, deși informația este falsă, persoana o considera adevărată. Impactul indirect apare în forma contaminării mentale, când informația despre care se cunoaște că este falsă sau nerelevantă ajunge să influențeze fără ca persoana să conștientizeze acest lucru (Wilson, 1994). Specia umană are atât vulnerabilitatea la contaminarea psihologică, cât și posibilitatea de a o controla.
