Dr. Daciana Toma
Medicina ca știință este într-o continuă dezvoltare, în toate domeniile ei: metode/criterii de diagnostic, investigații, terapii. Și această permanentă dezvoltare dă speranță oamenilor. Într-o lume ideală, sistemul medical ar trebui să fie adaptat și adaptabil ritmului de dezvoltare al medicinei. Dar dacă analizăm sistemul medical din România, din perspectiva Medicinei de Familie, vom descoperi un sistem care îngrădește tot mai mult accesul pacienților la serviciile medicale și la tratamentele de care au nevoie. A devenit practic, un sistem care slujește forma, fără să fie preocupat de fond.
În urmă cu câteva săptămâni, în cadrul unei întâlniri cu medici și asistente medicale de diferite specialități, vorbind despre parcursul pe care ar trebui să îl aibă gravida pentru a beneficia de evaluările minim necesare, cei care am practicat medicină și în urmă cu… mai mulți ani, am avut o revelație: flagranta diferență dintre modul în care practicăm acum medicina (de familie) și cum o practicam în urmă cu 25 de ani.
Această amintire m-a pus pe gânduri și m-a făcut să mă întreb cum s-a ajuns la situația în care suntem azi.
Dar pentru că probabil mulți nu știu sau poate nu își mai amintesc cum funcționau lucrurile în acele vremuri, merită o scurtă aducere aminte.
Pacientul se prezenta la consultație și, la final, în funcție de concluziile la care ajungea medicul, beneficia de rețetă, bilete de trimitere la investigații și/sau la medici de altă specialitate. Până aici aparent nimic nou, doar că:
toate rețetele se scriau pe același tip de formular, adică rețete simple, treceam noi, de mână, într-un colț, categoria de compensare (asta după ce s-a introdus ideea de compensare).
nu existau protocoale de prescriere, adică, dacă medicul considera că pacientul are nevoie de un anumit medicament, fix pe acela îl prescria. Fără steluțe, diezi, bemoli și alte cele.
nu exista limită de prescrieri
singurele prescrieri cu regim special erau opioidele
exista un singur tip de bilet de trimitere, același și pentru laborator și pentru medicii de altă specialitate. Și scriam de mână orice investigații consideram că are nevoie pacientul, fără nici o limitare, și erau fonduri la laboratoare, existau servicii de radiologie care efectuau investigațiile necesare gratuit. Îmi amintesc că la sfârșit, înainte de semnătură, scriam „cu stimă”, era un gest de mulțumire și respect pentru profesionistul care primea biletul scris de mine.
Da, în cabinet chiar făceam medicină, așa cum învățasem în facultate și rezidențiat. Aveam timp să discutăm cu pacientul, să îl consultăm pe îndelete, să petrecem atât timp cât consideram necesar.
Este minunat că în acești ultimi 25 de ani medicina a progresat enorm, atât ca tratamente cât și ca investigații. S-au salvat vieți, a crescut calitatea vieții pacienților. Dar „sistemul” a progresat? Cum funcționează acum „sistemul”?
Dar în cabinetul medicului de familie cum stau lucrurile? Au progresat lucrurile în același ritm?
Păi să încercăm să trecem în revistă, pe scurt:
odată ajuns pacientul în cabinet, după „bună ziua” urmează obligatoriu „cardul vă rog”. Și de aici începe nebunia, adică o cascadă de acțiuni interconectate: să funcționeze sistemul, să verifici calitatea de asigurat, să verifici dacă face parte din categorii speciale (handicap, pensie mai mică de 1830 lei – în cazul acesta este nevoie de copie după talon și declarație semnată lunar, etc), să decizi tipul de serviciu pe care îl vei face (în funcție și de ceea ce ai mai făcut în ultimul an), să verifici care este protocolul de prescriere pentru fiecare medicament de care are nevoie pacientul, dacă are scrisoare medicală TIP, dacă este în termen și dacă este eliberată de medicul trecut în protocol, adaptat diagnosticului, apoi să verifici dacă pacientul nu cumva a mai luat rețetă în luna respectivă (inclusiv de la alți furnizori), pentru că există barem de prescriere ca număr și sumă. Că trebuie să te încadrezi în maxim 7 medicamente compensate pe CNP pe lună și maxim 330 lei pe lista B.
dacă are nevoie de investigații de laborator, va trebui să decid care dintre cele doua tipuri de bilete de trimitere de laborator le folosesc și care dintre cele câte 5-6 moduri de completare este cel potrivit. Și asta respectând lista de analize pe care am voie să le recomand. Cu un pic de noroc, pacientul va găsi fonduri la începutul lunii următoare. Iar dacă am proasta inspirație să îi dau analize pe prevenție/monitor, dar și „obișnuite”, va merge de două ori la laborator, pentru că sunt decontări diferite.
cu biletele de trimitere la medici de altă specialitate aparent ar fi simplu, dar trebuie să te gândești cum îl completezi, pentru că de asta depinde valabilitatea biletului. Și trebuie să ții seama cât durează programarea la un medic dintr-o anumită specialitate.
lucrezi cu 2 imprimante, ca semn al progresului. Una pentru biletele de trimitere și concedii, alta pentru celebrele rețete electronice tipărite. Pentru imprimanta „cu ace”, primită de la DSP prin 2009 (nu mai știu exact), trebuie să trimitem în fiecare an declarația că o avem pe inventar (împreună cu un laptop care a murit de mult timp, un CD, un mouse și un stick – pierdute și ele)
comunicarea între medici se face exclusiv prin scrisori medicale, adică documente tipărite. Și vezi bine, putem ține cont doar de scrisorile medicale care respectă un anumit format și doar dacă sunt eliberate de medici care sunt în relație cu Casa de Sănătate (CJAS). Adică forma e mai presus de conținut, nu contează dacă e un document emis de un medic cu liberă practică.
tipizatele obișnuite se cumpără de la CJAS, dar nu cumperi multe, pentru că tipizatele sunt într-o perpetuă schimbare, și rămâi cu ele pe cap. Și cu banii dați.
tipizatele cu regim special se cumpără din altă parte
Dacă e început de lună, zi de luni sau zi de vineri, sau, de fapt, în ultima vreme zilele săptămânii au cam început să semene unele cu altele, noaptea, când restul familiei doarme, deschizi laptopul și speri că sistemul funcționează, ca să poți să validezi servicii, să urci rețetele în sistem, să descarci personalizarea sau pur și simplu să reușești să îți faci raportarea.
Aștepți apoi data de 20 a lunii, ca să găsești în cont cam 60-70% din factura cabinetului. Bine e și așa, că doar ai de plătit salarii, facturi, dări la stat. Că nu îți mai rămân ție bani, cui îi pasă. Și ce dacă nu ți-ai dat acordul să lucrezi pe datorie? Și ce dacă se întâmplă să ai nevoie de bani și acasă?
Revenind la contextul care a generat aceste amintiri, povestind colegilor mai tineri cum făceam medicină acum mulți ani, întrebarea lor a fost „Și cum vă simțeați ca medici în acele vremuri?”. Și răspunsul celor care apucaserăm acele vremuri a fost același „simțeai că faci medicină”.
Da, acum e bătrână medicina aceea, dar era artă. Era iubire și respect față de pacient. Era încredere între instituții, furnizori și pacienți.
Recunosc că nimeni nu ne-a pregătit pentru aceste vremuri oribile pe care le trăim, cu un sistem care pare deranjat că există pacienți.
Vremurile trecute despre care vorbesc nu erau perfecte, de bună seamă, dar în cabinete chiar aveai timp să faci medicină adevărată. Acum faci medicină între două restartări de laptop, verificări de documente și protocoale. Mulți dintre noi nu regretăm, pentru că ne apropiem de finalul carierei. Pentru că ziua de mâine, luna viitoare, anul viitor, nu se arată mai bune decât prezentul. Și atunci, de ce să îți pară rău? De ce să regreți când de ani de zile tot ceea ce ai învățat, tot ceea ce ai putea oferi pacienților este ciuntit de protocoale și reglementări obtuze? Care ar fi soluția? Soluția ar apărea în momentul în care decidenții și-ar dori să privească adevărul în față și să facă schimbări adevărate, fundamentale, nu doar „batiste aruncate pe țambal”.
