Boala Parkinson este o tulburare de control a mișcărilor producând manifestări precum tremorul, rigiditatea musculară și chiar blocaje la inițierea mișcărilor. Deși este privită ca o boala a vârstei avansate, media de vârstă la debut este de 60 de ani, cu multiple cazuri la vârste tinere. Impactul pe autonomia persoanelor cu boala Parkinson este major. Boala Parkinson afectează 1% din persoanele de peste 60 de ani și reprezintă una dintre importantele cauze de dizabilități la persoanele din decada a 6-a de viață.
Tratamentul bolii Parkinson poate fi atât medical cât și chirurgical și implică costuri majore pentru sistemele de sănătate. Tratamentul chirurgical este reprezentat de metode moderne de stimulare cerebrală profundă dezvoltate în ultimii douăzeci de ani și care reprezintă o strictă aplicare clinică a neuro-științelor fundamentale. Cu un stimulator plasat corect în nucleii situați la baza creierului se reduc simptomele majore ale bolii – rigiditatea, blocajele și tremorul – în așa fel încât pacienții pot redeveni funcționali. La cei mai tineri aceasta înseamnă că pot lucra în continuare, iar la cei mai în vârstă presupune o reducere a nevoilor de îngrijire și ajutor, în sensul că pot rămâne autonomi. Stimularea de acest tip nu se adresează doar bolii Parkinson, ci se pot trata și alte tulburări ale mișcării cum ar fi distoniile și tremorul esențial. Stimulatoarele de acest tip sunt relativ scumpe dar și aici impactul economic este favorabil. Din pacate si acest program este foarte mic în România. Se implantează doar 20 de stimulatoare pe an și pe moment doar în București. Comparația poate fi un pic dură, dar foarte pertinentă: în Ungaria se implantează 200 de stimulatoare pe an pentru o populație teoretic la jumătate față de cea a României.
Accidentele vasculare cerebrale pot lăsa sechele grave și în afară de paralizie, apare și o contractură musculară necontrolabilă, care se numește spasticitate. Aceasta înseamnă că, pe lângă faptul că pacientul nu își poate mișca o parte din corp, partea respectivă se mai și contractă și retractă, deformându-se și devenind dureroasă. Impactul funcțional este foarte mare și handicapează major pacienții. Și aici se poate interveni reducând acest tonus muscular anormal prin chirurgii lezionale-ablative. Câteodată este spectaculos și poți reda capacitatea de mers unor pacienți care erau la pat sau în scaun rulant, cu condiția să mai fie un pic de forță musculară restantă. Nu știu să fie vreun program activ în momentul acesta în țară. Din nefericire, asemenea programe se pot face doar împreună cu echipe de medicină fizică și recuperare, de kinetoterapie avansate. În afară de pacienții afectați de accidentele vasculare cerebrale (AVC) aceste programe se adresează și copiilor născuți cu paralizii, în cazul cărora impactul pentru deplasare poate fi foarte mare.
Durerea cronică nu este o afecțiune proprie a sistemului nervos cu excepția cefaleei. Celelalte cauze majore de durere cronică sunt cancerul (și tratamentul acestuia), patologia reumatologică, în special a colanei vertebrale cât și sechele ale traumatismelor sau operațiilor. Durerea cronică este importantă prin impactul larg în societate și dizabilitățile cauzate de aceasta. Majoritatea zilelor de concediu medical sunt datorate unor afecțiuni cu durere cronică. Și în acest caz există operații care pot ajuta mult pacienții. S-a început cu operații care se adresau pacienților cu cancer, care aveau dureri groaznice și pe care nici morfina nu putea să le amelioreze. S-a încercat, cu mare succes, întreruperea căilor de transmisie a durerii. Rezultatul este de obicei o anestezie în zona țintă care salvează pacienții de durere și de morfină. Din nefericire, vorbim totuși de pacienți cu cancer avansat. Pentru pacienții care au dureri sechelare se pot încerca tehnici de neurostimulare, care de multe ori (cam pentru 2/3 dintre pacienți) funcționează bine, cu posibilitatea pacienților de reinserție profesională. Nu sunt rate de succes la fel de mari ca la epilepsie, dar vorbim despre cazuri numeroase de pacienți, de ordinul a miilor pe an în țară. Impactul economic pozitiv este evident, având în vedere că la bază sunt pacienți de vârstă medie, care nu mai pot lucra. Și aici lucrurile se fac cu încetineală în România, în principal pentru că nu avem rețelele de tratament necesare.
Există și o parte bună. La Timișoara avem un mare specialist în acest domeniu, Conf. Dr. Andrei Brînzeu, care s-a întors după 12 ani de activitate în cadrul Spitalului Pierre Wertheimer din Lyon. Doctorul Brînzeu are know-how-ul necesar în această patologie și este dispus să colaboreze cu toate centrele de neurologie din țară, pentru a forma echipele mixte de care această supraspecialitate are nevoie. Tinerețea îl va ajuta, cu siguranță, la realizarea unei rețele naționale.
În concluzie, neurochirurgia funcțională se ocupa cu tratamentul unor afecțiuni intrinseci ale sistemului nervos, ori prin ablația unor focare de hiperexcitație, ori prin stimularea unor sisteme disfuncționale. Bolile sunt epilepsia, tulburările de mișcare, spasticitatea și durerea cronică. Pacienții care au handicapuri majore pot oține o stare de sănătate funcțională prin reducerea dependențele, a necesarului de tratamente cronice și prin redarea în mare masură a capacității de muncă. Prin toate acestea, neurochirurgia funcțională are un impact major asupra sănătății pacienților și asupra economiei, prin beneficiile amintite. Din nefericire vorbim despre proceduri chirurgicale complicate, care se încadrează în programe de tratament largi ale bolilor respective și care necesită atât platouri tehnice complexe, cât și echipe medicale și paramedicale îndelung formate. În momentul de față putem afirma în cunoștință de cauză că nu există cu adevărat programe active în țară. Sigur ca investiția inițială nu este deloc neglijabilă, în țară sunt necesare cel puțin trei asemenea centre, dar beneficiile acesteia pe termen lung ar fi considerabile.
None