Prof. Univ. Dr. Doina Azoicai
Nu de puţine ori ne confruntăm în practica curentă cu situaţiile în care schemele de vaccinare trebuie adaptate la circumstanţele individuale sau epidemiologice ceea ce poate să determine o recuperare a unor vaccinări care nu au fost efectuate sau care au fost efectuate doar parţial. Se pleacă de la premisa că vaccinarea trebuie să îndeplinească următoarele criterii: să fie sigură, să asigure protecţie pe termen lung, să fie practică (costuri reduse, stabilitate, ușurință în administrare) şi nu în ultimul rând să fie administrată la timp.
Sistemul imunitar uman este capabil să reacționeze la un număr considerabil și divers de antigene străine prin două tipuri de răspunsuri complementare: imunitatea înnăscută şi imunitatatea adaptativă. Imunitatea înăscută are anumite particularităţi, respectiv nu depinde de expunerea anterioară la un agent patogen; nu produce memorie imunologică; nu se îmbunătățește odată cu expunerea repetată la un agent patogen. Imunitatea adaptativă oferă protecție împotriva unui anumit agent patogen prin capacitatea de a determina memorie imunologică, ceea ce favorizează imunitate pe termen lung, care poate dura uneori şi toată viața, fiind mai puternică și mai precisă de fiecare dată când organismul se confruntă cu un antigen. Sistemului imun adaptativ oferă imunitate mediată prin activarea celulelor T care pot distruge celulele gazdă infectate sau pot stimula alte celule imune pentru a distruge direct agenții patogeni sau prin activarea celulelor B care produc anticorpi. Memoria imunologică duce la un răspuns imun eficient și rapid după expunerea ulterioară la aceleași antigene iar pentru răspunsul complet şi competent este nevoie de participarea atât a celulelor B cât și T.
Administrarea antigenului vaccinal declanșează o reacție care inițial este mediată de sistemul imunitar înnăscut, fiind ulterior activat sistemul imun adaptativ. Majoritatea vaccinurilor oferă protecție prin inducerea imunității umorale (în principal de către celulele B), iar anumite vaccinuri (BCG și vaccinul zoster) acționează în principal prin inducerea imunității mediate celular (în principal de către celule T). Numeroase vaccinuri furnizează aceste două moduri de acțiune, dar imunitatea umorală reprezintă cel mai adesea markerul eficacității vaccinale. Imunitatea pe termen lung necesită persistența anticorpilor sau crearea și păstrarea memoriei specifice reactivată rapid şi eficient după expunerea repetată la același antigen sau la un antigen vaccinal similar. Vaccinarea primară se realizează prin administrarea primei doze, care conferă o perioadă relativ lungă de latență, pentru apariția anticorpilor specifici cu o intensitate mai scăzută a protecţiei şi o durată limitată de persistenţă a anticorpilor ceea ce determină necesitatea adminstrării dozelor ulterioare. Revaccinarea conferă o perioadă scurtă de latenţă ceea ce face ca intensitatea protecţiei să fie mai crescută şi să dureze o perioadă mai lungă de timp (ani sau toată viaţa).
