Prof. Univ. Dr. Andra Balanescu
Conceptul spondilartritelor (SpA) a fost redefinit în ultimele două decenii, pe baza progreselor înregistrate în înțelegerea mecanismelor patogenice ale bolii, în dezvoltarea unor metode imagistice mai performante pentru stabilirea unui diagnostic precoce și a unor instrumente de evaluare clinică mai bune. La toate acestea se adaugă progresele terapeutice, ultimii ani aducând noi clase de medicamente performante în arsenalul acestui tip de patologie. Astfel, a apărut nevoia unui concept nou, care să permită un diagnostic mult mai precoce și instituirea tratamentului mult mai devreme, ceea ce vechiul concept al spondilitei anchilozante (SA) nu permitea.
SpA reprezintă un grup heterogen de afecțiuni inflamatorii cronice care afectează predominant coloana vertebrală și articulațiile sacroiliace, dar și alte articulații periferice, manifestări extra-musculo-scheletale și au opțiuni terapeutice comune. Din această categorie fac parte spondilartrita axială non-radiografică, artrita reactivă, spondilartrita asociată bolilor inflamatoare intestinale (boala Crohn, colita ulceroasă), artrita psoriazică (APs), spondilartrita nediferențiată și spondilartrita juvenilă.
Cauzele SpA implică atât factori genetici, cât și de mediu.
Terapia biologică în SpA se bazează pe inhibarea căilor inflamatorii cu ajutorul unor agenți biologici produși prin biotehnologie, care vizează sistemul imunitar. Aceste terapii sunt utilizate atunci când tratamentele convenționale, cum ar fi AINS (antiinflamatoarele nesteroidiene) și DMARDs (medicamente antireumatice modificatoare de boală), nu oferă un control adecvat al bolii.
În managementul clinic al SpA, alegerea terapiei biologice trebuie să fie individualizată, ținând cont de severitatea bolii, răspunsul la terapiile anterioare și comorbiditățile pacientului. Monitorizarea pacienților pe terapia biologică este esențială pentru a evalua eficacitatea și a detecta precoce posibilele efecte adverse.
Se subliniază importanța unei abordări stratificate și personalizate a tratamentului. Pacienții trebuie evaluați pentru a determina dacă sunt în stadiu de boală non-radiografică sau radiografică. Această stratificare este esențială pentru a ghida terapia adecvată.
În România, există criterii clare de inițiere a terapiei biologice încadrate în protocolul național. Terapia biologică este recomandată pacienților cu diagnostic cert de boală, formă activă și severă (cu sindrom biologic inflamator intens) în ciuda tratamentelor clasice. De asemenea, afectarea articulațiilor coxofemurale și prezența unor manifestări extra-articulare permite administrarea terapiei biologice la un scor mai mic de activitate al bolii.
Anterior inițierii tratamentului biologic, pacienții necesită screening pentru infecții oportuniste cât și cronice, precum tuberculoza și hepatite virale B și C.
Deși terapia biologică a revoluționat tratamentul SpA, aceasta nu este lipsită de riscuri. Efectele adverse frecvente includ infecții, reacții la locul injectării și, mai rar, evenimente adverse severe, cum ar fi tuberculoza latentă reactivată și malignitățile. Este crucial ca pacienții să fie evaluați și monitorizați corespunzător înainte și pe parcursul tratamentului pentru a minimiza aceste riscuri și maximiza beneficiile pe termen lung.
